Huă, dragi profesori!

Profesorii pierd vremea la ore povestindu-le tâmpenii copiilor. Noroc cu meditațiile! Că de la școală, nimic nu învață!

Am trecut pe la școală într-o zi. Era pauză. Diriginta lor stătea într-o bancă.  O elevă îi împletea coada lungă. Băieții ascultau muzică și băteau ritmul cu palmele pe dulap. Păi d’aia! D’aia nu merge nimic în țara asta.  

 

Dragă părinte,

Dacă ai ști că:

Acele tâmpenii pe care le povestim au un mesaj benefic pentru dezvoltarea inteligenței emoționale. Tâlcul lor se va regăsi frecvent în viața copilului tău. Și vei realiza conexiunea când, probabil, copilul va fi deja un tânăr adult, iar numele profesorului va fi la fel de vag ca al unui străin pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Suntem dependenți de povești. De la desene animate, la primele cărți, la piese de teatru sau filme. Povești menite să ne învețe.

Stau în pauză și mă integrez în viața lor de la școală. Pentru a-i cunoaște. Pentru ca ei să capete încredere. Fără să se simtă sub o lupă gata să pedepsească orice abatere. Acel minut în care o elevă îmi împletește coada este unul dintre cele mai intime conexiuni între un dascăl și un suflet de copil. Mă întreabă dacă știu să împletesc ”coadă de pește”. Își cheamă colega și mă învață. Este fericită că a predat o lecție importantă profesoarei ei. O profesoară care nu îi va spune niciodată că ea știa să împletească în două.

În ceea ce-i privește pe băieți, ei băteau în dulap versurile de la “We will rock you” urmate de “Teacher! Leave us kids alone!” Și parcă, privind din exterior, elevii par să-și îndrăgească profii mai ‘cool’, profii care nu se supără, profii care cântă “…we don’t need no education!” cu mai multă patimă decât ei.

În serile în care mă suni, tu, părinte, și mi se împleticesc cuvintele într-un discurs pedagogic-diplomato-copilăresc, să știi că o mare parte din energia mea s-a consumat la școală. Nu mă justific și nu cer compasiune. S-a consumat pentru că asta iubesc să fac.

După ce vorbim acele “5 minute” o oră, mă arunc în cadă aproape adormită. Mă surprind mormăind “Strictul necesar ” din Cartea Junglei și mă bântuie gândul că voi uita iar posterele pe care le-am promis copiilor.

Meditația, dă senzația! Ai perfectă dreptate! Este pură matematică. Între un profesor împărțit la 30 de elevi  și același profesor împărțit la unul singur, nu va niciodată semnul egal.

Da, școala românească este departe de perfecțiune. Da, sunt un profesor căruia nu îi este teamă să recunoască acest lucru. Ba chiar aș striga asta în piața publică, dacă ar fi nevoie. Este un sistem care funcționează cu frâna de mână. Un singur lucru este ireversibil. Și acela nu este învățământul. Lucrurile se schimbă. În bine. Pentru că mereu au existat profesori cu har și pasiune. Cu răbdare și perseverență. Pentru că dincolo de cifre și structuri gramaticale, predau scântei de viață.

Dac-ai ști că suntem pe aceeași parte a baricadei.

Dac-ai ști…

Cu dragoste,

O profesoară cu coadă împletită

🙂