Mitul verighetei

Și tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veselești ca Rebeca, să te înmulțești ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău și păzind rânduielile Legii, că așa a binevoit Dumnezeu.”

Să mă veselesc, să mă înmulțesc și să păzesc- primesc!

Totuși- nu cred în verighetă. Și acum toate doamnele trecute de o vârstă pe care și ele se miră că au apucat-o, își pun mâinile în șold și mestecă vorbe legate de noua generație.”Cine ăștia? Ăștia nu ne mai plătesc pensia, maică!”

Nu cred, dar recunosc puterile pananormale ale cercului de metal.

În epoca în care zburam, vedeam adesea stewarzi (bărbați) care purtau verigheta în scopul declarat de a se păzi de colegii lor homosexuali. Întrebările colegilor din branșă veneau fără a urma poteci ocolitoare: “ Este din argint? Ești catolic?” Este greu să deosebești de la depărtare aurul alb de banalul argint. Iar catolicii poartă verigheta pe mâna dreaptă. Din două întrebări aparent nevinovate statusul civil era la fel de evident ca intenția interlocutorului:

-Ce inel finuț. Argint? întrebă colegul de uniformă.

-Verighetă.

-Wow, ai șlefuit-o? Arată ca nouă.

-Este nouă!

-Ah, da. Că după niște ani…știi tu..trece timpul…

-Da…după niște ani îl șlefuiești. Metalul se uzează…Metalul e METAL.

Cine știe să citească printre rânduri să citească acum sau să tacă pe veci…

Alți pretendenți își arătau în mod deliberat semnul cununiei pe inelarul noduros femeilor ce păreau mai abordabile. “Tu ești măritată, eu sunt însurat…” Ea se fâstâcea și răspundea prin zâmbet-poate– și el răspundea prin rânjet- poți!

Păcatul se anihilează, se pare, în prezența a două verighete, chiar dacă nu au același model. Nebănuite sunt căile aurului gravat.

Infidelii își dau inelul jos. Superstițioși. Numai să nu fie vara, că se vede urma…în suflet.

Alții își găsesc scuze să nu o poarte deloc. Inelarul se simte liber în cuget și-n simțiri.

Iar parte dintre cei care o poartă, par mai degrabă accesorizați.

Uniunea dintre un bărbat și o femeie a devenit un fenomen personalizat în funcție de zona geografică. În Europa de Est, cuplurile se oficializează din ce în ce mai rar. Astfel, copiii ajung să poarte două nume de familie. În România, deocamdată, copiii au vreo patru prenume.

În Orientul Mijlociu, se leagă adeseori prin cununie veri primari pentru a “ ține averea în familie ”. Averea și anomaliile genetice.

În anumite etnii, viitoarea mireasă este “promisă” încă de la naștere, sau poate chiar de dinainte.

Mulți, (exceptându-i pe cei care și-au găsit și ales partenerul și pe cei care preferă să fie singuri decât cu o jumătate nepotrivită) se căsătoresc presați de părinți obtuzi, de legi nescrise, de teste de sarcină sau de criza schimbării prefixului.

“Mamă, faci 39 mâine poimâine. Când ne faci bunici? O mai ții minte pe doamna Ispirescu? Știi că avea două fete. Ne întâlneam noi la coadă la sifoane… E, aia mică se mărită. Și aia mică e mai mică decât tine. Ai mă, mamă, mă…nu găsești tu un băiat bun/o fată cuminte? ”

Nu cred în verighetă așa cum cred alte femei. Nu! Nu, draga mea! Verigheta aceea nu te face doamnă! Ce ușor și cât de ieftin ar fi! Nu ești nici prima, nici ultima care deține inelarul împodobit cu metal prețios. Mama ta te învață să fii doamnă doar dacă este și ea una la rândul ei. Sau te auto-șlefuiești -dacă există potențial.

Nu ești “mai superioară” decât nenorocitele necăsătorite care spală, calcă și gătesc pentru minim doi. Deși nu pierzi nicio ocazie să amușinezi aerul de deasupra coafurii tale îmbibate în fixativ. Nu ai prioritate la coadă la supermarket sau la medicul de familie.

Ești doamnă pentru felul în care te porti cu apropiații dar mai ales cu necunoscuții. Ești doamnă pentru felul în care vorbești cu copiii altora, cu soții altor femei, cu femeia de serviciu și cu șeful soțului tău.

Ești doamnă pentru felul în care îți porți tocurile pe scara blocului. Pentru că știi să refuzi avansurile unui bărbat fără să-i arăți verigheta. Pentru că știi să spui nu și să-l menții.

În jungla urbană verigheta este amuletă pentru ispite, monedă de schimb, reacție chimică, paradis fiscal, titlu onorific, pașaport, masă succesorală.

În curând, căsătoria va deveni “old-fashioned”. Sunt pregătită pentru revoltele viitorilor noștri mininoi.

Dar omul este ființă socială și va rămâne așa- în mod ciudato-flagelant. Va căuta instictiv un partener de viață și va dori să procreeze. Și-și va dori stabilitate, dovezi de iubire și brad de Crăciun.

Nu cred în certificatul de căsătorie. Cred în bărbatul de lângă mine, în valorile noastre comune, în lucrurile care se simt și nu se spun, în drumul pe care alegem să mergem ținându-ne de mână…

“Cununile nu se pot da decât luptătorilor, celor rămași în picioare după terminarea luptei, celor neîngenuncheați de ispite și lipsuri”.

De la Rahela citire…