Românii, banii și hașeru’

Anul acesta, am împlinit 30 și nu mai contează. Tata crede că aparțin unei generații de cretini imaturi care se droghează și nu au valori. Nu crede asta despre mine, doar despre generația mea. Nu-l cunosc bine pe tatăl tatălui meu, dar sunt convinsă că nici el nu avea o părere prea bună despre generația fiului său.
Presupun că generațiile de cretini au ciclicitatea lor.
Mama se simte bine printre progeniturile anilor 80. Rezonează. Mă înțelege. Iar când nu mă înțelege, mă minte că mă înțelege. Iar mama nu prea minte. Ea este cea învinuită pentru toate alegerile pe care le fac, pentru toate stările și reacțiile pe care le afișez. De ce? Pentru că a ales o slujbă care-i permitea să fie acasă la ora 16. Pentru că și-a sacrificat cariera pe care și-a dorit-o atât de mult, pentru a se asigura că voi crește frumos. Și m-a crescut frumos. Și corect. Prost de corect. Probabil, la fel de prost cum o voi face și eu.
Pentru că, pe vremea copilăriei mele, erau mai puține “carieriste”. Îmi amintesc că luam mereu cina în familie. Apoi făceau temele cu mine. Se găsea timp și pentru teme, pentru a urmări un film împreună, pentru vasele murdare, pentru pregătirea hainelor de a doua zi. Mama își făcea mereu timp să-mi împletească părul, să-mi aranjeze hainele în dulap, cărțile în bibliotecă, să vorbească cu mine și alte lucruri, altele decât cele legate de școală. Azi, cunosc câteva mame care nu ar recunoaște hainele micuților decât cu ajutorul bonelor.
Am avut ocazia să muncesc câțiva ani în străinătate. Acolo, în deșertul care îmi devenise casă, auzeam mereu cât de apreciați sunt românii. Că sunt deosebiți, muncitori, descurcăreți, inteligenți și lista poate continua. Zâmbeam ironic străinului care-mi spunea asta într-o engleză cu accent dubios:
“Româncele sunt foarte frumoase”, spunea bărbatul rânjind.
“ Dar nu sunt ușoare,”  răspundeam eu ,cu un aer vădit sceptic.
“ A, nu, nu la asta mă refeream. Habibti, don’t say like that! Uite, am mulți prieteni români. Romanian guys sunt cool.”
“Ce înțelegi prin cool?”
“ Uite, eu, EU, am angajați români. Sunt cei mai buni angajați ai mei. Muncesc mult, respectă procedurile, stau peste program, fără să scrâșnească din dinți. Sunt tare mulțumit de ei. Nu i-aș da pe 10 libanezi de-ai mei.”
“ De cât timp lucrezi cu ei?”
“ Cam 3 ani se fac acum, în vară.”
“ Și sunt în aceleași poziții?”
“Da, le-am garantat posturile.”
“ Și promovările?”
“Nu, sunt foarte buni pe ceea ce fac. Cum zic americanii…” Dacă nu e stricat, de ce să-l repari, nu?”
“ Care este naționalitatea de care te ferești, ca manager?”
“Rușii! Aștia pleacă în secunda în care li se termină tura. Pe unu’  l-am transferat într-o altă locație, săptămâna trecută. Îmi făcea numai probleme. Pe poziție superioară, dar cel puțin am scăpat de el. Tot răul spre bine.”
“ Dar românii sunt de încredere!”
“ De ce vrei să pleci înapoi în România? Nu ești mai bine plătită aici?”
“ Aici nu sunt rusoaică.”
Când m-am întors în România, știam la ce mă întorc. Deși îmi doream să mă întorc în învățământ, am decis să caut un job mai bine plătit. Am fost la zeci de interviuri unde eram anunțată că orele suplimentare nu se plătesc. De acord și cu orele suplimentare. Dar nu mereu. Și nu oricum.
O voce interioară îmi sufla obraznic în ureche: “ Nu se plătesc, nu se fac!”

Zâmbetul meu prostesc transmitea un fel de resemnare. HR-ul se face că te crede; tu te faci că a fi corporatist este ceea ce ai visat o viață întreagă. Abia așteptai să devii adult, să-ți bei cafeaua cu ochi împăienjeniți la birou, la ora 7:05.  Să te simți privilegiat că ajungi acasă, după 13 ore, pentru a adormi în cadă.

Alt interviu. Specialistul HR îmi scanează cv-ul timp de minute bune.
Cinci minute de tăcere absolută. Nu e tomografie, este o istorie profesională personală, îmi trece prin minte.
“Soțul dvs. ce spune despre faptul că vreți să vă angajați la noi? Că nu e tocmai un job dă’ doamnă!”
Mă așteptam la  preafolositul- unde te vezi peste cinci ani?!

M-ar fi surprins puțin spre deloc. Am plecat, promițându-mi solemn că-mi voi lua și soțul la interviuri. Că d’aia l-am luat: la bine și la rău, la petreceri, cumpărături și interviuri de angajare.
Alt interviu, altă companie, alt scenariu :
“ La noi, programul este până la ora 19. Dar se pleacă la 20. Ora suplimentară se numește fidelitate pentru companie.”
Ok, la ora 19 mi-am terminat treaba. Teoretic, ar fi inteligent să mă organizez eficient pentru a termina pe la 18:30.
Și de la 19 la 20, fac un program artistic prin care îmi arăt fidelitatea pentru firma? De la 9 la 19 am ținut-o ascunsă? Fac nimic, dar s-o fac în sediu, într-un mod fidel?
Alții : Noi nu mărim salariile, dar organizăm timbildinguri! La o cabană din inima munților. De vineri până duminică. O dată la două luni.
Îndrăznesc să le spun că metodele de motivare sunt multiple și că unele dintre acestea sunt mai ieftine și mai eficiente.
Îmi cere un exemplu.
De pildă, o zi cu program redus pe lună. Surprinderea îngrețoșată a specialistului mă unse pe suflet. Angajatul ar petrece câteva ore în plus cu familia și ar veni mai motivat la slujbă.
“Ce treabă are slujba cu familia? “ mă întreabă.

“Totul”, mă surprind gândind.
“ Family Building faceți dvs în timpul dvs. liber… “ continuă condescendent.
“ Și timbildingu’ tot în timpul meu liber are loc “, tind să adaug.

Recunosc o cauză pierdută și niște concepte americane fără aplicabilitate pe piața românească.
Stăm de 3 ori mai mult cu colegii de muncă, decât cu cei apropiați. Suntem vânați de colegi binevoitori, atenți la cei care întârzie 10 minute, la câte țigări se fumează, la cine iese din birou și pentru cât timp.
Ăla muncește, aia nu muncește. Ăla e băiat bun, dar nu prea face treaba. Dacă nu se cunoștea taică-su cu…și cu… ,vindea ziare la colț de stradă. Iar colega de lângă, cică s-a întors din Anglia. De ce s-o fi întors? De ce te-ai întoarce? O fi furat, că altfel…
Cine pleacă imediat după terminarea programului, n-a venit deloc la muncă!
Prin acvariul biroului, se consumă tacit competiția angajaților. Câștigă cine închide lumina!
Câștigă o diploma înrămată și o scrisoare cu sincere regrete la aflarea unui diagnostic nemilos, survenit în urma suprasolicitării.
Sclavagismul nu a fost abolit, a suferit doar un fine tunning. Prețuri ca afară. Salarii ca înăuntru.
Am multe întrebări și doar un răspuns. Pentru mine.
M-aș întoarce la acel salariu modest. S-ar putea să mă aducă acasă mai devreme, la timp pentru a-mi crește copilul, prost de corect.