Whatta man, what a mighty good man

Dacă aș fi bărbat, femeia de lângă mine ar avea personalitate. M-aș distra privindu-mi prietenii și soțiile lor cuminți, tradiționaliste, vădit oripilați de ieșirile din tipar ale sufletului meu pereche.

N-aș avea o viață comodă, pentru că m-ar combate, m-ar certa, mi-ar arăta limitele, m-ar scoate din minți, doar ca să nu uit cine sunt. Și cât valorez. Și ce este cu adevărat valoros. M-ar și ierta. La un moment dat. Cred că m-aș certa cu ea doar pentru împăcările dulci și înflăcărate de după.

Aș știi că, atât timp cât este vocală, situația rămâne sub control. Problema ar veni odată cu tăcerile ei. Și eu, bărbat fiind, aș încerca, rememorând jocurile copilărești cu “rece”și “cald”, să aflu ce se ascunde în labirintul gândurilor ei.

Mi-aș cântări mai mult cuvintele în preajma ei și i-aș asculta sfaturile, înaintea celor venite de la străini.

I-aș spune că apreciez munca, dedicarea și implicarea în relația noastră, nerecunoscând faptul că efortul ei este mult mai mare decât al meu. Dar ea ar știi.

I-aș scrie, dacă nu aș putea să-i spun prin vorbe.

I-aș arăta, dacă degetele amorțite nu ar găsi cuvintele potrivite.

N-aș lăsa-o să rezolve toate lucrurile singură, doar pentru că poate.

Aș lăsa-o să fie furtună. Doar ca să-i fie ei bine.

Pe mine, una, mă liniștește furtuna.

Ce bine că nu sunt bărbat.

Dar, și dac-aș fi…