Mirajul de a lucra ca stewardesă în Dubai

Am părăsit România cu gândul “… ultimul stinge lumina… “.

Puțin îmi păsa dacă plecam spre New York ,Tokyo sau chiar Alaska. Plecam și asta era cel mai important. Era un amestec de fugă și reușită, în același timp.

Noua carieră mă reloca în Dubai. Nu mi-am imaginat și nici nu am sperat vreodată să fiu însoțitor de zbor. Nu mă consideram destul de frumoasă, înaltă și suplă. Dar viața avea alte planuri pentru următorii trei ani. O noua viață mă aștepta într-o cu totul altă lume.

Trecusem cu brio de cele 3 zile de interviu. 2000 de cv-uri, 200 persoane chemate la interviu, 17 fete selectate. Mi-am împachetat jumătate de viață într-un bagaj și am pornit spre aeroport. Am negat gândul relocării până în ultimul moment. Nu pot să descriu în cuvinte cât de greu mi-a fost să mă despart de familie la aeroport. Îmi simțeam inima sfâșiată și eram la un pas de a rupe biletul și de a-mi lua bagajul de pe bandă. ” Aș fi o lașă. Am ajuns până aici și renunț ? Sunt una dintre 17. Ceilalți 183 au plecat acasă cu ochii în lacrimi pentru că nu obținuseră acel Golden Call. Iar eu fac nazuri? ” Nu puteam să ratez această șansă. M-am îmbărbătat continuu pentru ca nimeni să nu mă vadă plângând la despărțire. Îmi spuneam ” Zâmbește! Plângi în avion!” În avion n-am plâns…

Traiul în Dubai s-a dovedit a fi o provocare din cauza temperaturilor ridicate din deșert. Iarna, sau acel sezon răcoros între noiembrie și februarie, când temperatura nu scade sub 20 de grade C era singura perioada când ai fi putut petrece toata ziua în aer liber. Restul anului, toată lumea era dependent de aer condiționat. Acesta este motivul principal pentru care mulți copii născuți în Dubai au probleme respiratorii.

Imi aduc și acum aminte de rugăciunea de la 5 dimineața. Volumul era mult prea tare iar slujba mult prea lungă pentru un creștin care după o cursă de noapte, vroia doar liniște, întuneric și o pernă moale.

Un alt test a fost Ramadanul, luna de post negru. Pentru toți cei care trăiau în Dubai regulile erau foarte clare : nu puteai mânca, bea, cânta sau dansa în public. Fustele sau pantaloni scurți, decolteurile adânci precum și orice afișare publică a afecțiunii puteau atrage după sine consecințe juridice grave pe tot parcursul anului , dar mai ales in timpul Ramadanului . Indiferent de religia pe care o urmai, trebuia să respecți faptul ești rezident al unui emirat musulman. Și mi se părea absolut normal. Am fost îmbrăcată decent de când mă știu și cluburile nu sunt pe placul meu. Interdicția de a mânca și bea în public, totuși, a reprezentat o provocare majoră. Nu am crezut vreodată că, în urma unei crize de hipoglicemie, voi fi nevoită să mă bucur de un sandwich în toaleta mall-ului. Amuzant a fost faptul că, din cabina vecină, se auzea același zgomot de ambalaj. Cinci minute mai târziu, eu și alți doi filipinezi înfometați, angajați ai mall-ului, ieșeam din toaletă, ștergându-ne la gură.

Așadar, iată-mă în uniforma mea impecabilă, traversând globul în lung și-n lat, descoperind locuri de neimaginat , atrăgând priviri în aeroporturile din întreaga lume, fiind fotografiată, admirată și mai presus de toate, invidiată. Salariul meu era acum de 7 ori mai mare decât cel pe care îl aveam acasa, eram cazată în hoteluri de 5 stele, pe scurt — eram platită să călătoresc, pur și simplu. Și eram plătită bine.525490_4849587402494_1649357913_n

Aici, am învățat să lucrez cu o echipă diferită pe fiecare zbor, să trăiesc alături de mai mult de 100 de naționalități. Trebuie să recunosc că 2 sau 3 naționalitati chiar mi-au testat nervii, ca să mă exprim delicat.

Am învățat să gestionez cazuri medicale grave, să salvez vieți în situații catastrofice, să zâmbesc indiferent de situație, să dorm fără să-mi fie somn, să mănânc fără să-mi fie foame, să împachetez o valiză cu viteza luminii. Chiar și astăzi, îmi pot aplica perfect rujul roșu într-un taxi care face slalom printre gropile capitalei.

Mii de poze de pe toate continentele stau ca mărturie a unei slujbe minunate și a unui stil de viața la care unii nici nu îndrăznesc să viseze. Îți savurezi cafeaua în Trafalgar Square, masa de prânz într-o călătorie cu barca spre insulele din Seychelles și cocktailurile nocturne pe străzile din Melbourne. Calci pe urmele actorilor în America, călărești elefanți în Thailanda și mergi în safari în Africa de Sud.

Lapte și miere, ar spune mulți. Și asa a și fost, până într-o dimineață când m-a trezit un gând:” Încotro ? “. Trei ani de împachetat și despachetat. Este ironic cum a călători atât de mult poate să devină monotonie. Sau, poate zodia mea este de vină…

Oricât de convenabil aș fi reușit să-mi organizez concediile, am fost marea absentă de la Crăciun, Revelion, aniversări, nunți, botezuri și anunțuri de sarcină. Îmi lipseau cele patru anotimpuri cu care crescusem. Îmi lipsea mâncarea mamei și conversațiile nesfârșite despre nimicuri femeiești. Îmi era dor de casă. Da, îmi era dor de aerul ăsta dubios din București. Credeți-mă, este mult mai respirabil decât cel din Dubai. Vă vine să credeți?Când reușeam să ajung acasă, fugeam să cumpăr covrigi cu iaurt și îi mâncam în Herăstrău.

Știți câtă fericire se găsește într-un covrig? Îmi umpleam bagajul de eugenii și cireșe de vară și mă întorceam înapoi la munca în deșert.

Viața își urma cursul ei firesc în timp ce eu serveam pasageri deasupra norilor. Un apel m-a trezit în miez de noapte. Era mama care mă anunța că tata suferise un atac vascular. Și eu nu eram acolo lângă el. M-am învinuit mult timp pentru absența mea. Uneori, încă mă mai învinuiesc. Am reușit să obțin un concediu de urgență , nu înainte ca managerul meu să-mi aducă aminte că “ În momentul în care te-ai decis să te muți în Dubai, trebuie să fi fost conștientă de faptul că nu vei putea merge acasă oricând dorești, nu?” Eram atât de șocată de veste încât nu am putut rosti decât un “Dar, e tata…”

Pretutindeni în această lume, accidentul vascular este considerat urgență medicală, așa că m-am urcat în primul avion spre casă, întrebându-mă dacă-mi voi găsi tatăl în viață. Au existat și alte comentarii din partea managerului dar sunt atât de dureroase încât degetele refuză să le scrie. Pot spune că am fost avertizată ca al doilea concediu de urgență pentru tata nu va mai putea fi posibil, chiar dacă este vorba de deces.

Mi-am luat porția de umilință, rasism și discriminare sexuală la bord de la toate tipurile de pasageri. Am fost insultată, privită de sus și subapreciată. De ce? Pentru că, oricât s-ar povesti despre pregătirea însoțitorilor de bord, majoritatea văd doar niște servitori la înălțime. Singurul lucru pe care îl puteam face, era să mă retrag, dacă nu cu un zâmbet, măcar cu o privire care să ascundă orice gram de furie, revolt sau dezgust. Nu aveai voie să ripostezi, indiferent de situație. Aveai voie să taci.

Mi s-a pus eticheta de “țigancă” de către câțiva colegi. Unul dintre ei era din India. Altul era șef de echipaj, primul om cu putere de decizie, după căpitan și secund. Pe primul l-am iertat considerând că la ora de istorie uda buretele. Pe celălalt, însă….

Dar, ce nu te omoară te face mai puternic. Dar și mai precaut.

Am suferit două accidente de muncă, ambele în zona coloanei vertebrale, două barotraume severe și un dezechilibru hormonal destul de serios. Radiațiile, diferența de fus orar, lipsa de somn și oxigen, afecțiuni medicale partial vindecate — toate acestea au lăsat urme adânci asupra imunității mele. Lista de medicamente permise personalului de zbor este limitată, din motive obiective. La fel și zilele de convalescență permise la sol. De cele mai multe ori, simțeam o presiune din partea medicilor de a mă întoarce la muncă, deși, în mod evident, simptomele erau încă prezente. A te întoarce la zbor complet vindecat era pura utopie. Lumea aviației este foarte diferită de un job la birou. Dacă la birou te poți izola cu un fervex și un ceai de tei în timp ce trimiți e-mailuri, în avion starea de rău fizic se dublează. Iar de la o banală ureche înfundată te poți trezi cu un timpan perforat.  Deloc distractiv. Și da, este foarte greu să gestionezi banala răceală când decolezi din Dubai la 45 de grade și aterizezi în Noua Zeelandă la minus 7 grade, la început de august.

Am învățat că profitul companiei este pe primul loc. Și am învățat-o pe pielea mea. Și a cam durut…

Voi derula puțin șirul evenimentelor până la momentul în care am făcut cunoștință cu echipa care se ocupa de juniori, de cei proaspăt angajați. Ne-au strâns pe toți într-un amfiteatru. O sală imensă. Așteptam cu toții discursul:

“Felicitări! Sunteți ‘ la crème de la crème’. Felicitați colegul din dreapta voastră! Haideți! O bătaie pe umăr! Pentru fiecare scaun din acest amfiteatru așteaptă 10 000 cv-uri. 10 000 de persoane care vor să vă ia locul. Mare grijă!”

Cam devreme pentru amenințări, mi-am spus. Aveam să înțeleg adevăratul substrat, dar mult mai târziu.

Ni s-a proiectat un videoclip colorat, cu stewarzi și pasageri zâmbitori, îndreptându-se împreuna spre cele mai frumoase locuri ale planetei. Era o atmosferă similară cu ceremonia gospel. Unii dintre noi au îmbrățișat acel clip de prezentare mai mult decât alții. Ni s-a mai spus că, după doi ani de zbor organele noastre nu vor mai fi viabile pentru transplant. Ne-a fost teamă să întrebam de ce, dar aveam bănuielile noastre. Tot ei ne-au spus ca în zona Golfului, declarația unui steward care zboară de mai mult de trei ani nu este luată în considerație în tribunal. Nu am cerut detalii. Am acceptat cu toții aceste “efecte secundare” și am continuat să privim proiecția colorată, gândind în secret: “ Eu nu voi sta aici trei ani ….. “

Am fost printre primii stewarzi care n-au așteptat decizia seniorilor și care au început resuscitarea unei pasagere imediat. Mi-am spart un canin apăsând pieptul acelei femei găsite fără suflare. Am simțit când moartea mi-a smuls-o de sub palme dar am continuat să împing. Un alt zbor a adus experiența de a gestiona un avort spontan al unei tinere care nici măcar nu știa că este însărcinată. Era servitoarea unei familii foarte bogate din lumea arabă. Sângerările nazale și leșinurile erau la ordinea zilei, chiar și pe zboruri scurte. Aceste cazuri medicale erau probabil, singurele momente la locul de muncă când mă simțeam utilă și împlinită spiritual. Evident, atunci când finalul era unul fericit. Le spuneam mereu colegilor că nu voi demisiona până nu voi asista la o naștere la bord.

483575_4714577135115_1681702512_n
Naștere în avion

 

Ați iubi cel mai mare mall din întreaga lume și mașinile luxoase de la orice colț de bulevard. Eu eram fericită să aud ploaia bătând în geam.(În Dubai nu plouă decât o dată pe an. Și aceea- numai ploaie nu poate fi numită..)

Ați iubi Dubaiul, dacă vă plac coloșii arhitecturali. Eu am plâns la vederea unui curcubeu dublu complet, în Malta.

Ați fi impresionați de pârtia de zăpadă artificială construită în Mall of the Emirates. Când eram mică aveam un tapet identic în sufragerie. Îmi lipsea senzația de degete amorțite în apreschiurile mele care scărțâiau zăpada. Și vinul fiert cu scorțisoară. Și suvenirurile acelea inutile din lemn…

Ați fi fascinați de cel mai mare restaurant subacvatic din lume cu o bucătărie internațional de multe stele. Mie îmi lipsea supa de pui cu tăiței de casă a mamei.

Ați fi fascinați de viața cosmopolitan a Dubaiului, unde mai mult de 150 de naționalități trăiesc și muncesc împreună. Mie îmi era dor mine, cea care eram acasă.

V-ar plăcea să aflați că Dubaiul este cel mai sigur loc din lume. Un loc unde nu există prostituție, droguri sau infracțiuni. Eu n-aș fi atât de sigură!

Curând, corpul meu a început să-mi trimită mesaje disperate. Simțeam că era timpul să închid acest capitol al vieții mele. Și am făcut-o violent fără niciun regret. Exact cum îndepărtezi un plasture. Starea mea de sănătate (dar nu numai) dictase numărătoare inversă.

Azi, cântărind binele și răul, primul taler atârnă mai greu.Timpul are grijă de toate. Sunt mândră că am fost stewardesă, la fel de mult cum sunt mândră că am plecat.

Iar tu, cel care citești acum, dacă ai vreodată această șansă, profită! Ia tot ce este mai bun din ea și fugi. Când începe să te consume din interior, e timpul să mergi acasa sau mai departe.

Astăzi, sunt fericită. Știu ce zi a săptămânii este astăzi. Știu ce înseamnă duminica! (În Dubai weekendul înseamnă vineri și sâmbătă)

Înainte să plec, fraza “ Româncele sunt foarte frumoase” mi se părea o replică de agățat ieftină și libidinoasă. Azi pot să strig răspicat: Nu este un clișeu! Așa este!

Mi-am cumpărat o geantă mică, foarte mică. Azi ador rujul roșu, pentru că-l port când și dacă vreau.

M-am întors la supa de pui a mamei cu certitudinea că lucrurile nu se schimbă stingând lumina.